Izvorul

Și când din stâncă izvorul se-arată,
Chiar de-ai să fii din nou frământat,
În lutul ce piere și-n praf se arată,
Când timpul din urmă s-a scurs și-a plecat…
Cu pasul pe stânca cea vie să stai,
Căci doar nemurirea în ea o s-o ai.

Și apele și vântul s-o doboare,
Căci casa Ta e din divinul Așezat,
Iar focul și ploaia cea rece
N-au să strice casa mea.

Doar are să-mi arate cum e drumul,
Acela care duce mai sus de sus,
Unde ochi de tină n-au privit,
Doar cei ce privesc cu ochi de lumină.